MITUL ROMÂNESC DE LA OJEVO

„De pe la orele trei dimineața la frontieră bubuiau tunurile. Războiul a început și noi nu am știut nimic”, scria medicul militar Tudor Nandriș în jurnalul său de campanie despre ziua de 22 iunie 1941. N-am știut, n-am crezut nici eu în dimineața de 24 februarie a.c. că în Ucraina a început războiul și numai la câteva zeci de kilometri de Cernăuți, la Kolomeea a explodat o rachetă rusească. Dar nu despre acest război, mai cumplit decât toate pentru că îl trăim, îl cunoaștem nu din cărți sau filme, sunt rândurile ce urmează. Scriu despre cel început în 1941 și neterminat încă, dacă credem cu adevărat că războiul nu se termină până când ultimul soldat nu este înmormântat și cinstit cu onorurile cuvenite. La Cernăuți avem un Memorial al ostașilor români, unde zac osemintele a 695 de luptători căzuți pentru eliberarea regiunii de teroarea comunistă, tot acolo fiind înmormântați și oameni civili, români condamnați la moarte de acest regim. Din 2008, când a fost pusă piatra de temelie, venim în fiecare an la Memorial, membri ai Societății „Golgota” (președinte Vasile Rauț), de Ziua Înălțării Domnului și în altele când ne comemorăm Eroii și Martirii. Atunci, în 2008, chiar acolo, sub umbrele ce ne protejau de o ploaie torențială a fost semnat un acord între Societatea orășenească Golgota, condusă la acel moment de Octavian Bivolaru, și reprezentanți ai autorităților locale, privind terenul pentru înălțarea monumentului.

După ceremonie, câțiva membri ai „Golgotei”, împreună cu diplomații români de la Consulatul General al României la Cernăuți (consulul Dorin Popescu, dna Eleonora Moldovan, viitorul consul general) și de la Ambasada din Kiev (atașatul militar Radu Filip) ne-am deplasat la Ojevo, un sătișor de pe malul Nistrului, raionul Secureni, pentru un omagiu militarilor români ce-și dorm somnul sub privegherea creștinească a locuitorilor de acolo. După cum am mai spus, la Memorialul din Cernăuți mergem de câteva ori pe an, dar și de mai multe ori are grijă Vasile Rauț să fie bună ordine la crucile eroilor. La Ojevo am fost o singură dată, însă, dacă mai trăiesc sătenii întâlniți atunci mă pot împăca cu gândul că n-au dispărut mormintele tinerilor români rămași în pământul rupt din trupul Basarabiei. S-au declanșat lupte crâncene, a fost o cumplită tragedie la începutul lui iulie în apropiere de Ojevo, fluviul Nistru a fost forțat de trupele române, simultan, pe întregul front. Pierderile în vieți omenești ale trupelor române s-au ridicat la peste 500 de militari. Țăranii din Ojevo au strâns morții ce pluteau pe Nistru la vale, îngropând creștinește până la ultimul soldat român măcelărit într-o groaznică încăierare. Cu toate acestea, războiul lor nu s-a sfârșit, pentru că mulți copii născuți în  anii 40 nu știu unde au căzut secerați de gloanțe tații, frații, alte rude de-ale lor.

De aceea, oameni de aleasă omenie, ei au grijă de morminte străine, de acest cimitir amenajat de statul roman în 1942. Spre deosebire de alte cimitire de campanie amenajate de autoritățile române pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, care au fost distruse de unitățile militare sovietice după retragerea trupelor române, necropola din Ojevo s-a păstrat, până în prezent, datorită localnicilor. De fapt, cei care și-au găsit eterna liniște în pământul lor nu le erau străini de tot, ci cetățeni ai statului în care țăranii din Ojevo s-au simțit gospodari, stăpâni pe glia și soarta lor. Și nu e vorba de o comunitate românească: potrivit recensământului din 1991 la Ojevo din o mie și ceva de locuitori numai unul s-a declarat român și cinci – moldoveni. Oamenii locului s-au confruntat cu mari dificultăți pentru a păstra cimitirul. Au vopsit însemnele de căpătâi cu straturi de var, pentru a ascunde identitatea eroilor. De la Sofia Șevciuk am înregistrat următoarea mărturie: „Prin anii 1967-1974 am fost primar în sat. Unii îmi cereau să împart terenul pentru locuri de casă, căci mormintele erau în paragină și nu aveam voie să vorbim de morții îngropați aici. N-am permis acest mare păcat, m-au susținut și oamenii care mai țin minte acea groaznică zi de vară. Mama mi-a povestit că tata a înhămat calul și a cărat încoace morții. Toți erau tineri, de 18-20 de ani. Li s-a pus la început cruci de lemn, apoi au fost schimbate pe altele de beton. În perioada României era un om plătit care aprindea noaptea lumânări la fiecare mormânt. După ocupația sovietică biserica a fost închisă, lumea noastră nu știa cum să-și salveze propria viață. Când vin aici îl pomenesc și pe tatăl meu, luat de ruși pe front. A căzut undeva sub Berlin. Poate aprinde cineva o lumânare și la mormântul lui…”.

O istorie asemănătoare am auzit atunci de la Anastasia Țupendiuk, o bătrână de 90 de ani, rămasă văduvă de război, cu doi copii în brațe. Nu știa unde e înmormântat primul ei soț, însă în cimitirul ostașilor români simțea că vorbește cu el. Grigori Kobelciuk, starostele Bisericii Sfânta Parascheva, și-a amintit că morții erau așezați în rând, pe o distanță de 80 de metri, iar Nikolai Șevciuk mi-a povestit că în grămada celor morți l-a auzit pe unul gemând. A fost scos și dus la lazaret, dar n-a aflat ce s-a întâmplat cu el mai departe. În 1944 a fost luat și el pe front, a luptat până la Elba, unde s-a întâlnit cu americanii.

O femeie născută în 1930, Ana Severodska, mi-a povestit că locuia chiar pe malul Nistrului. Când a început focul de arme din toate părțile, s-a ascuns sub un măr. Soldații români au vrut să le ia calul din ogradă, dar văzând cum plâng șapte copii mici, nu l-au luat. După atâta amar de vreme, morții îngropați de părinții și frații lor le trezesc oamenilor din Ojevo amintiri despre timpuri groaznice, dar și frumoase, căci viața și visele le erau înainte. O adiere de mit plutea peste crucile albe, ducându-ne cu recunoștință la oamenii care au grijă de morminte.

Maria TOACĂ