Apar chipuri dragi, în portul de demult al măhălenilor
(Sfârșit. Începutul în numerele precedente din 25 august și 1 septembrie )
Mi-am pus pe umăr trăistuța dăruită de țesătoarea Viorica Burega și am pornit în plină vară cu „colindatul” prin oraș. Nimeni nu se uită la mine, nimic senzațional în peisajul pestriț, leneș curgător al străzilor. Nu seamăn a fi din Mahala… Și chiar dacă aș semăna, pe cine interesează astăzi (numai dacă nu ești un tânăr bun de recrutat pe front) de unde vii, încotro te duci? A fost cândva demult, la Cernăuți, când se cunoștea de unde vine omul după un brâu, o traistă, o cunună de usturoi pe umăr sau un coș cu legume purtat grațios de femei în vârful capului. Pășesc pe un val de emoții binefăcătoare și sufletul mi-i ca un curcubeu, căci numai eu știu câte comori port în trăistuța aparent goală!
Sunt nopțile fără de vise ale Vioricăi, din fragedă tinerețe până la adânci bătrânețe. N-a suferit nicicând de insomnie, nu se scoală nici acum dimineața cu morții din vis, pentru că n-a avut, nu are timp de visare, acele ore când nu mai știi ce să faci și-ncotro s-o apuci ca să scapi de urât. Și mintea, și mâinile i-au fost în permanentă lucrare. Sapa în câmp și vatalele războiului de țesut acasă nu i-au căzut din mână. Trei copii a născut, dar n-a știut ce-i „concediu de maternitate”. Ca să câștige ceva, lua câte un hectar de sfeclă, iar când pornea vreun lucru mai mare în gospodărie își anunța bărbatul: „Niculuță, mâine la noi e clacă”. Veneau nu numai neamurile, ci o jumătate de sat, lucrarea terminându-se cu o masă de zile mari, așternută pe trandafirii covoarelor, pe prosoapele țesute de Viorica. Era vestită și ca bucătăreasă fără de seamăn în tot satul. A lucrat într-un timp la cantina școlii din Mahala. Așteptau elevii zilele ei de serviciu, căci le gătea gustos, ca pentru proprii copii. O certau unele lucrătoare: „Tu nu știi să lucrezi la stat, cât se poate să speli fiecare fasolă și cartof înainte de a-l curăți!”. „Nu fac mâncare pentru stat, copiii oamenilor noștri mănâncă”, se apăra bucătăreasa.
Făcea pe placul ei, dar în tăcere, nu se punea în poară cu lumea. N-a umblat cu nasul pe sus nici după ce i-a fost numit soțul primar. Erau timpuri când primarii nu se alegeau. Haz mare și cu șefia lui Niculuță, după cum povestește mătușa Viorica: „S-a întâmplat să fiu în câmp la prășit. Aleargă unul cu sufletul la gură și-mi strigă „Zvârle sapa din mână, al tău e primar!”. În săptămâna ceea, duminică, m-am dus la o nuntă. Nunul mare mă poftește în casă, la masă cu oaspeții mai de seamă, că ceilalți stăteau afară în cort. Nu m-am dus, îmi plăcea să glumesc, să joc, să cânt cu femeile, eu m-am ținut așa cum am fost până a intra bărbatul în primărie. Mulțumesc lui Dumnezeu că n-a venit nimeni niciodată la poarta noastră să se jeluie, sau să ne blesteme…”.
După câte le-am auzit de la această mânuță de femeie, poate mai frumoasă acum la 93 de ani împliniți decât în tinerețe, a bătut și ceasul vechilor fotografii, scoase dintr-o lădiță dosită după stative. Apar chipuri dragi, gătite în portul de demult al măhălenilor, fete și neveste legate cu ștergare țesute de Viorica în tinerețe. Elena Nandriș se minunează, descoperind relicve pentru viitorul muzeu al satului, început de ea la clubul de la Ostrița Mahala.
„Aici e fratele meu Nicolae cu o fată, aici e sora Grachina, nună mare, aici e de la nunta lui Nicolae…”, ne spune gazda cu roua lacrimii pe față, lacrimi după neamurile ce odihnesc în pacea Domnului. Cumătra Elena descoperă o fotografie de la nunta lui Dumitru, feciorul cel mare al Vioricăi, pe care l-a cununat. Nu-i vine să creadă că e ea, cea cu lumânările în mână. Între timp, intră Dumitru cu mâncarea caldă pentru mama. Gazda ne poftește la masă, iar noi nu ne putem rupe de la fotografii. În casă tăcere, de parcă un înger din stele a zburat deasupra noastră, șoptindu-ne cu vocea poetului: „Intrăm plângând în lume/ Și-o părăsim plângând/ Am strâns în vechi albume/ Icoane fumegând./ Fotografii fixate/ În sepia și-argint/ Noi le iubim pe toate/ Deși cumplit ne mint.// …Unde sunt mama, tata/ Atâtea ființe dragi?/ Tu, omule, eşti gata/ În cer să te retragi?” (Corneliu Vadim Tudor)
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 