Și a dat Dumnezeu să deschidem ferestrele spre o dimineață liniștită, după ploaia torențială și furtuna năprasnică dezlănțuită în miez de noapte. Începea ziua de miercuri, 24 august, înscrisă în programul Colocviului „Durată românească. Libertate și conștiință” (desfășurat la Sfânta Mănăstire Putna, 21-24 august a.c.) cu un pelerinaj la Schitul Sfântul Ilie din cătunul Salaș. Și schitul și oamenii așezării de acolo se află sub oblăduirea Mănăstirii Putna. Liberi cu duhul, după cele trei zile de discuții în jurul personalităților luate drept modele de conștiință națională, dornici de a poposi și pe alte tărâmuri sacre ale Bucovinei, aveam un sentiment de teamă că nu vom reuși să ajungem pe crestele munților, unde Sfântul Ilie și-a găsit sălaș, într-o mică, dar splendidă prin arhitectura tradițională a locului, biserică. Făcuse ceva stricăciuni calamitatea naturii în cimitirul Mănăstirii, răsturnând un copac din rădăcină peste un mormânt.
Totuși, l-am văzut pe părintele stareț Melchisedec binecuvântând masa zilei de post, fără vreun nour de întristare pe chipul său. Având de înfruntat furtuni și mai avane în viața-i monahală, a primit senin și această încercare, chiar ne-a „servit” o glumă în locul desertului, anunțându-i pe participanții colocviului că are nevoie de brațe de muncă, din care cauză se amână pelerinajul. Cu toții eram gata să-i urmăm chemarea de a-l ajuta, dar și cu mai mare bucurie am pornit spre Salaș, pe un drum frumos asfaltat, prin comunele Vicovul de Sus – Straja – Fălcău – Brodina – Nisipitu – Lupcina – Măgura, până la Izvoarele Sucevei, localități gospodărește așezate. Și ce noroc ne-a pălit pe cei din primul microbuz să-l avem de ghid chiar pe sfătosul părinte Melchisedec!
În cele circa două ore de drum ne-am plimbat prin istoria pitoreștilor așezări, iar noi, românii sosiți din partea cealaltă a Bucovinei, de după dealuri și pădurea ce ni se ridica în față, am simțit că avem un scut de încredere. Pe tot parcursul drumului părintele stareț a avut grijă să ne spună în care parte a rămas Mănăstirea Putna: „Am luat-o pe apele Sucevei, prin Vicovul de Sus, ajungem la Laura, cu oameni harnici, cu neveste iscusite în arta broderiei. Și-au făcut mândre gospodării umblând prin Polonia cu broderiile lor”. La Laura am avut fericirea să văd aievea legendara Biserică de lemn cu hramul Sf. Gheorghe, ctitorită de istoricul Ion Nistor, altarul căreia a salvat de osânda regimului comunist manuscrisul Istoriei Bucovinei, lucrare apărută în 2003, la trei decenii după moartea autorului. Când treceam prin Straja (cea din cântecul cucului: „Munților cu creasta rară, nu lăsați Straja să piară…”), aflăm că e un sat cu oameni mult respectați și iubiți de starețul Putnei, pentru că sunt primii săritori la nevoie, întotdeauna întind mâna de ajutor mănăstirii. „Veneau câte 20-30 de bărbați la cosit, când nu aveam tehnica necesară, și acum ne ajută la muncile câmpului”, îi laudă gospodarul Putnei, făcându-ne atenți la calea ferată, ce trece prin Fălcău spre Seletin-Putila, adică ajungea până la Putila de astăzi în timpurile când Bucovina era întreagă și România mai mare. Tot prin aceste locuri, pe la Brodina, pictorul Constantin Flondor, refugiat cu părinții din Cernăuți în iunie 1941, a făcut simbolica fotografie a drumului de fier, baricadat de „Imposibila întoarcere”.
Și cum să nu amintească Cucernicul Părinte de Ștefan cel Mare, apărătorul, cu sabia și crucea, al acestor minuni pământești, căci, spune Sfinția Sa, „datorită drept credinciosului Voievod islamizarea Europei a întârziat cu vreo 500 de ani”. Mai departe, când intram în Ulma, părintele ne-a întrebat dacă știe cineva ce înseamnă „Harabusta”, căci treceam prin valea Harabustei, cu dealuri pline de cioate – trunchiuri rămase de la copacii răsturnați cu ani în urmă de o furtună mai grozavă decât cea din noaptea spre 24 august la Putna.
La Lupcina aflăm de la eruditul ghid cum s-au înmulțit huțulii pe acest picior de plai: „Au fugit când s-a pus granița pe aici, prigoniți de teamă, de teroare…”. Teama și teroarea, după cum i-au mărturisit bătrânii din așezările huțule îi urmăreau nu numai din partea puterii, ci și a răzvrătiților contra regimului. Omul pașnic, creștinul care vroia, pur și simplu, să trăiască și să-și câștige bucățica de pâine se pomenise între două focuri. În aceste locuri retrase fugarii și-au găsit liniștea. Pentru mângâierea și mântuirea sufletelor lor, dar și ca loc de refugiu și reculegere pentru călugării de la Mănăstirea Putna a fost înălțat la Salaș schitul Sf. Ilie. „Istoria bisericuței, povestește starețul Melchisedec, începe de mai demult, încă înainte de anul 1989. A rămas în amintirea localnicilor un moș, Dumitru Cureș, pasionat de dorința de a construi un lăcaș închinat lui Dumnezeu, pe acest loc unde a fost înmormântat pe timp de iarnă un creștin și avea o cruce la mormânt. Pe acest teren, moștenit de moș Dumitru de la părinții săi, aflat în cătunul Salaș din satul Măgura, comuna Ulma, stăpânul a vrut să facă un paraclis. Autoritățile comuniste au aprobat cu greu construirea unei mici capele, punând condiția ca în micul loc de închinare să nu încapă mai mult de șase persoane”.
După 1990, Dumitru Cureș a construit o biserică de lemn și câteva dependințe. Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen i-a încredințat starețului Mănăstirii Putna ca acestea să fie organizate ca Schitul Salaș, pus sub ocrotirea Sfântului Proroc Ilie și să aparțină duhovnicește și administrativ de Mănăstirea Putna. Respectându-se tradițiile huțulilor, slujbele religioase sunt oficiate aici după calendarul pe stil vechi. În 2001, călugării mănăstirii au început să construiască o clopotniță și o biserică de lemn mai potrivită pentru slujbe. Până atunci, oamenii locului trăiau în condiții austere de sărăcie-lucie, în tot satul era un singur tractor. Preluând schitul, obștea mănăstirii Putna condusă de starețul Melchisedec Velnic a asfaltat drumul spre Salaș, le-a dat oamenilor șansa nu doar de a-și întări sufletele cu credință, ci și a-și îmbunătăți condiția materială. Astăzi acel unic tractor e ca o piesă de muzeu, căci aproape la fiecare poartă stă câte o mașină.
În 2009 au fost începute lucrări ample de refacere și de extindere a schitului. Bisericuța existentă a fost înlocuită cu o biserică mai mare, tot de lemn. Pășind în interiorul bisericii, ne-am închinat la sfintele icoane, despre care părintele stareț povestește că au fost pictate la mănăstire, tot acolo fiind executate și ornamente sculptate în lemn. În Biserica, sfințită la 30 iulie 2017, de către Înaltpreasfințitul Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, slujbele sunt săvârșite de către preoții de la Mănăstirea Putna. Cucernicul nostru ghid ne-a lăsat să admirăm în pace înălțimile, să urcăm în clopotniță, să ne atingem de monumentalul clopot din fața bisericii.
În pridvorul căsuței parohiale, profesorul Gheorghiță Geană din București, în armonie cu peisajul și atmosfera de sacralitate, și-a scos fluierul dintr-un ascunziş al sufletului, doinind melancolic dorul de un „Blând Păstor”, după care nu mai simțeam foamea provocată de aerul tare de munte. Dar ne așteptau hribii, culeși de doi băieței întâmplător apăruți în calea noastră, apoi gătiți după arta culinară a fraților-monahi, aburea mămăliguța și soarele amiezii își revărsa aurul peste verdele etern al brazilor.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 