UN MONUMENT SFINȚIT CU LACRIMILE MEMORIEI LA ROȘA CERNĂUȚEANĂ

Cu 30 de ani în urmă, românii de la Roșa, partea de pământ cea mai veche şi mai frumoasă din trupul Cernăuţiului, o fărâmă de inimă a oraşului brăzdată de rănile trecutului, au înălţat în faţa sfântului lor lăcaş de închinare un monument simbolic. Pe două plăci, străjuite de o Cruce, au scris nume scumpe ale bunicilor, părinților, fraților oprimaţi, osândiţi la moarte în primii ani de ocupaţie sovietică, numai din motiv că erau cinstiţi gospodari, că-şi păstrau credința în care s-au născut și sufletul românesc. De atunci, din octombrie 1992, în fiecare toamnă, când Acoperământul Maicii Domnului se aşterne protector peste durerile trecutului, membrii Societăţii „Golgota” a românilor din Ucraina, împreună cu reprezentanți ai altor societăți naționale, veneau la confrații de la Roşa – cu o lumânare aprinsă, cu cele trei culori scumpe sufletelor lor, cu un cuvânt de recunoştinţă pentru neuitarea acestor buni creștini. De fiecare dată pomenirea era însoțită de regretul că nu toți cei martirizați au fost readuși la baștină măcar cu numele înscris pe acest monument. Toamna aceasta pentru prima dată ne-am întâlnit mai devreme și cu inima mai împăcată, văzând aievea cum s-au împlinit în fapte cuvintele președintelui Societății „Golgota”, Vasile Rauț, că va contribui la renovarea monumentului. De fapt, promisiunea sa pornea de la cutezătoarea hotărâre a unei doamne, Stela Cerchez-Leonte, de a înălța un nou complex memorial, care să le fie casă tuturor celor pierduți prin negre străinătăți. Ca și mulți alți români din partea locului, Stela avea mustrări de conștiință că n-a făcut cât se cuvine pentru pomenirea bunicului Gheorghe Leonte. Îmi spunea și mai înainte că pierderea grădinilor și livezilor roditoare n-a fost cea mai dureroasă pentru neamul ei. Cel mai mult au suferit din cauza despărțirii de țară și nimicirea celor dragi. După ocupația sovietică, aproape toți bărbații de naționalitate română au fost mânați în lagărul de la Onega. Tata Stelei avea 14 ani când și-a pierdut părintele. „Ce numai n-a făcut bunica ca să-și salveze bărbatul?! L-a ascuns în ieslea vitelor, l-a acoperit cu fân… Când l-au luat pe bunelul Gheorghe, ea era gravidă în a cincea lună. A născut un băiețel, care nu și-a văzut niciodată tatăl. L-a numit Gheorghe, de parcă știa că bărbatul nu i se va întoarce”, această tragedie a familiei, purtată în suflet, Stela a auzit-o de la tatăl ei. O povestește copiilor și nepoților, ca să nu se rupă firul memoriei, ca ei s-o cunoască și s-o ducă mai departe. De aceea a și stăruit să ridice un nou monument, pe un fundament mai temeinic. Căci au rămas puţini români „de la Cernăuţi la vale”, cum se revarsă sfâşietoare jale dintr-un vechi cântec. Ne trecem, slăbim de puteri, îmbătrânim, murim, și ne pierdem cu totul, dacă nu lăsăm ceva rezistent în urma noastră. Nu mai sunt cei care au osârduit la înălţarea Crucii – preoţii Victor Cazacu şi Adrian Acostachioaie, enoriaşii Maria Saftencu, Ion Scripcaru, … (soţul Mariei Olaru, despre care am aflat acum că a trecut și ea în lumea celor drepți), dar lucrarea lor, după cum vedem, e preluată de generaţia succesoare.

Găsind sprijin și ajutor de nădejde de la Vasile Rauț, de la tânărul gospodar de la Roșa, Mihai Grosu, de la soțul ei Mihai Bordean și prietenul său Vasile Sidor, care au lucrat la turnarea fundamentului și asamblarea monumentului, doamna Stela și-a văzut visul realizat și pe bunicul Gheorghe Leonte reîntors în sânul familiei. Însă emoțiile i s-au potolit doar în după amiaza zilei de 24 septembrie, după ce soborul preoțesc a rostit rugăciunea de binecuvântare a mesei de pomenire. Cu fiecare clipă ce o apropia de momentul sfințirii acestui sfânt simbol din fața Bisericii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil, neliniștea îi creștea, dumneaei încărcând mesele din curtea sfântului lăcaș cu colaci, pachete cu dulciuri – pomană pentru sufletele celor morți din cauza foametei, care n-au avut o fărâmă de pâine, o gură de apă în ceasul cel din urmă. De prisos i-au fost emoțiile, căci și-a asumat și Vasile Rauț o parte din moderarea evenimentului, ce a derulat după serviciul divin oficiat de soborul de preoți, în frunte cu Arhimandritul Nikita, secretarul Eparhiei Cernăuților și a Bucovinei din cadrul Bisericii Oortodoxe Ucrainene. Alături de parohul Bisericii Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil, părintele Ion Blaga, s-au aflat preoții Cristofor de la Biserica Mitropoliților „Trei Ierarhi” din Cernăuți, Vasile Molodeanov, slujitor la Mănăstirea din Molodia, părintele Carp și diaconul Mihai de la Catedrala Înălțarea Sf. Duh, Cernăuți.

După sfințirea duhovnicească a monumentului și minutul de reculegere, a urmat sfințirea cu lacrimile memoriei, revărsate din cele trei culori ale florilor depuse la postamentul Crucii de diplomații români, Consulul General al României la Cernăuți, doctor în drept, Irina Loredana Stănculescu și dr. Florin Stan, referent principal relații, împreună cu soția sa prof. Viorica Stan. Doamna Consul General a exprimat mulțumiri de la inima sa, precum și recunoștința statului român pentru asemenea fapte creștinești, de un impresionant patriotism național. De asemenea, doctorul în istorie Florin Stan, care manifestă un viu interes pentru trecutul Bucovinei, a relevat că ne regăsim în același ocean de durere și unică rugăciune. Durerea rămasă după „Trenul morții”, ce ne-a răpit neamuri scumpe, a fost evocată de tânăra Sofia Ostafii, elevă la Şcoala de cultură generală nr. 10 de la Roșa, care a recitat poezia cu același titlu – versuri emblematice de Vasile Bâcu, președintele Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina „Mihai Eminescu”. Octogenarul Ilie Popescu, președintele Societății regionale „Golgota”, cunoaște ororile din vagoanele blestematului tren din propria-i copilărie, salvată de puterea rugăciunii. Însă, dincolo de amintirile sale amare, a avut un cuvânt de laudă pentru Vasile Rauț, menționând că e un om al faptelor concrete, un continuator demn al înaintașilor pe care-i pomenim cu pietate. Cu date din cartea neagră a martirajului românilor din partea ocupată a Bucovinei a venit Petru Grior, președintele Centrului de cercetări istorice și culturale, Cernăuți, gânduri, aprofundate de emoții și recunoștință pentru memoria vie a românilor de la Roșa au exprimat Nicolae Toma, redactorul-șef al publicației „Zorile Bucovinei”, președintele Societății Jurnaliștilor Români Independenți din Ucraina, Elena Vântu-Tărâțeanu, directoarea Muzeului „Mihai Eminescu”, profesoara Maria Timcu. Anul trecut, duminică, 13 octombrie, am auzit de la inimoasa doamnă Maria Timcu, preşedinta filialei de la Roşa a Societăţii republicane „Golgota”, că multe din neamurile reprimate ale rosoşenilor încă n-au fost readuse acasă, măcar prin înscrierea pe crucea de la mormântul simbolic: „Din păcate, n-a rămas nimeni în viaţă dintre cei care au contribuit la ridicarea Crucii, au întocmit listele persoanelor deportate. Au fost omişi mulţi bărbaţi mânaţi în lagărul exterminării prin muncă silnică de la Onega – Gheorghe Timcu, Iordache Cantemir, Nicolae Lencu, Gheorghe Cozma, Gheorghe a lui Nicolae Jitaru, Aurel Bolboacă, supus la mari chinuri în Siberia”. De-acum acest gol a fost completat, membrii filialei conduse de dumneaei având numai cuvinte de mulțumire pentru Stela Cerchez, Vasile Rauț, Mihai Grosu și alți buni creștini care au pus umărul la înălțarea noului monument.

Am scris și am spus de multe ori că înscrişi sau nu pe Cruce, toţi trăiesc în memoria urmaşilor, fiind pomeniţi cu pietate la slujbele preotului, în cântările psalmice ale corului bisericesc. Am simțit cât de viu vibrează în inimile lor durerea amintirilor, stând de vorbă cu oameni mai în vârstă, pe care i-am întâlnit și în anii trecuți. Unii nu mai sunt în viață sau nu-i țin picioarele să vină până la biserică. M-am bucurat să-l întâlnesc pe Nicolae Cozma, care peste câteva zile va împlini 93 de ani. De la vârsta de trei anișori l-au purtat părinții la biserică. Degrabă va rotunji nouă decenii de când pașii îl poartă la sfântul altar. Din cărțile martirajului românesc, i-am dăruit volumul despre DESTINUL BISERICII ROMÂNEȘTI DIN NORDUL BUCOVINEI ÎN PERIOADA SOVIETICĂ. Un crâmpei dramatic din destinul Bisericii de la Roșa am auzit de la Maria Cojocar-Dabula. Un străbunic din partea mamei ei, Mihai Gherman, era pălimar la biserică. Ocupanții ruși au vrut să facă grajd de cai din biserică, iar el a încuiat sfântul lăcaș, a purtat cheia ascunsă în sân, declarând că mai bine moare decât să vadă o asemenea batjocură. Am văzut-o pe urmașa acelui curajos român mulțumită că sunt înscriși pe monument doi unchi de-ai ei – Mihai și Gheorghe, dispăruți în război. Și tatăl ei, născut în 1929 a luptat în Armata Română, dar s-a întors de pe front, având zile până în anul 2000 („pentru că n-a venit cu trenul”, le povestea el copiilor). Maria Prodanciuc se bucură că și-a văzut trei uncheși readuși printre cei înveșniciți în granitul noului monument – trei frați Cozma. Soții Mihai și Domnica Andrieș îl pomenesc pe Iordache Cantemir, fratele mamei lor. Un unchi, un tată, un frate… cât de mult le potolește durerea urmașilor această nobilă lucrare a unor oameni vrednici de toată mulţumirea, enoriași ai sfântului lăcaș, care îi mențin în patria limbii române. Și câtă dreptate au bunicii de la Roşa când le spun nepoţilor că biserica este salvarea lor!

Maria TOACĂ

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s