L-am avut printre noi anul trecut, la 27 septembrie, „ziua când Dumnezeu ni l-a dat pe Vasile Tărâțeanu”, după cum a rostit printre lacrimi Excelența Sa, doamna Irina Loredana Stănculescu. S-a aflat și toamna aceasta de ziua nașterii în mijlocul prietenilor apropiați, cu zâmbetul și privirea-i blândă din tabloul ce-i înveșnicește chipul, cu roua lacrimii din ochii soției sale Lenuța, cu speranța la viața veșnică din rugăciunea maicii starețe a Sfintei Mănăstiri Voroneț, stavrofora dr. Gabriela Platon, cu noianul de amintiri din inimile oamenilor care, uniți în jurul său, s-au simțit protejați ca într-o cetate voievodală. Toți suntem nemuritori, dar trebuie să murim întâi, spunea Mircea Eliade. Viața și moartea poetului Vasile Tărâțeanu, fondatorului de publicații și societăți românești, membru de onoare al Academiei Române, ne învață cum omul trecător își poate câștiga nemurirea, „trăind într-o lume galopantă spre prăbușire” (cuvinte preluate de la stareța Gabriela).
Știu că ar fi venit mult mai multă lume la Palatul nostru Național în după amiaza zilei de 27 septembrie, dacă făceam publicitate acestei întâlniri. Dar, pornind cu inițiativa, noua Societate a Doamnelor Române, i-a strâns într-un cerc prietenesc pe cei mai de aproape.
N-am îndrăznit să răscolim durerea încă atât de vie a familiei despărțite de hotare și de război. Știm că și soția regretatului nostru Vasile Tărâțeanu are nevoie de liniște după frământările și încercările din ultimii doi ani. Totuși, până în dimineața de 8 august, ea a trăit cu speranța că Vasilică se va întoarce, reluându-și neostenita-i alergare, așa cum revenea acasă de pe nesfârșitele sale drumuri prin românitate. Și acum, când pentru prima dată fără de el i-a sărbătorit ziua nașterii, trăiește cu senzația că va deschide ușa. Și chiar s-au deschis în acea zi larg ferestrele sufletelor, de parcă ar fi fost printre noi. Dacă toate cuvintele s-ar așterne pe hârtie, lucru ce ar trebui neapărat să-l facem, am avea o carte mai voluminoasă decât cea apărută la aniversarea a șase decenii de viață, când ziua sa ne-a dăruit întâlnirea cu renumiți artiști și intelectuali de mare valoare ai neamului românesc.
Dar cine din comunitatea noastră ar putea realiza măcar o mică parte din câte a lăsat în urmă Vasile Tărâțeanu? E trist că nu avem răspuns la această întrebare. Împrejurările sunt altele, și timpurile neisprăviților romantici au trecut, suspină înțelegătoarea lui consoartă Lenuța. „Ca el nu mai sunt, nici nu vor fi”, spune chiar și optimista Elena Nandriș, care cu orice prilej povestește că prietenia cu Vasile Tărâțeanu i-a îndreptat viața pe un nou făgaș – viața ei și a comunei Mahala. Datorită lui s-a convins generosul sponsor, domnul Cozma din România, că monumentul martirei Anița Nandriș e mai important decât al unor mari împărați. N-am auzit să mărturisească cineva mai expresiv ca Elena Nandriș, primăriță pe parcursul a circa 15 ani la Mahala: „Întotdeauna am fost binevenită în casa soților Elena și Vasile Tărâțeanu. Monumentul Aniței Nandriș, imnul și drapelul comunei, placa comemorativă „Grigore Nandriș”, numele savantului conferit școlii – toate le datorăm lui Vasile Tărâțeanu. El m-a încurajat să debutez într-un spectacol de gală pe scena Teatrului Muzical Dramatic din Cernăuți, potolindu-mi emoțiile și nerăbdarea în momentele decisive din viața mea și pentru comunitatea satului nostru”. Românii din Mahala se mândresc că-l au ca cetățean de onoare al comunei și îl consideră din neamul lor.
De la Mahala, împreună cu Elena Nandriș, au venit bibliotecarele Mariana Boiciuc și Olga Zaidel, șeful Căminului cultural Dumitru Zaidel, iubitorul de cărți și Tricolor Dumitru Zahariciuc, îndrăgostita de cuvântul artistic Eliza Selețchi, care i-a consacrat și o poezie evocatoare cenaclului „Mașina cu poeți”, acea fantastică mașină pornită pe roate de maestrul versului „gură de flaut”, care nu rostește cuvinte, „ci înflăcărează stindarde”.
Despre scrierile poetului evocat cu atâta dragoste, ca despre o istorie a neamului românesc din Bucovina, a vorbit Consulul General al României la Cernăuți, Irina Loredana Stănculescu. I-a fost alături la bucurie și la durere, l-a ajutat, a depus eforturi să-i ușureze suferințele din ultimii ani, dorind să-l vadă fericit stăpân în Casa renovată a lui Aron Pumnul și Muzeul „Mihai Eminescu”. „În timpul vizitei la Cernăuți, a fost și domnul Ambasador al României în Ucraina, Alexandru Victor Micula, la Casa lui Aron Pumnul. Pentru mine e o datorie morală să realizez acest proiect”, a rostit ca un jurământ doamna Irina Loredana Stănculescu, exprimând regretul că am pierdut un mare român, un pilon pe aceste meleaguri. Credem cuvintelor dumneaei, pentru că ne-a dovedit că este un om al faptelor, având neastâmpărul ce-l mâna înainte pe comemoratul nostru drag.
Se întâmplă minuni, așa cum se ruga poetul într-un vers, dovadă fiind și prezența maicii starețe Gabriela, adusă „pe aripi de înger” sub ocrotirea din ceruri a proinstareței, măicuța Irina Pântescu, sărbătorită, la 28 septembrie, la cea de-a 90-a aniversare.
Printre lacrimi și cuvinte, a plutit un nouraș de ploaie purificatoare – cântecul Carolinei Jitaru pe versurile „Nici milă, nici scuză”, versuri născute din durerea poetului după pierderea fiului Marcel. A fost tributul său plătit pentru curajul de a nu-și încovoia spinarea, de a-și apăra idealurile, pentru că și-a trezit frații „din somnul cel de moarte”. Carolina n-a uitat de ajutorul, de încurajarea ce le-o acorda celor tineri, de spectacolele ce le organiza, promovându-le scânteia de talent. Aceste momente au fost evocate și de profesoara Larisa Jar, de colegii de la „Zorile Bucovinei”, redactorul-șef Nicolae Toma și publicista Felicia Nichita-Toma, redacția ziarului „Zorile Bucovinei” fiind locul unde „a răsărit” poetul Vasile Tărâțeanu, lăsând în urma sa legende. Despre dragostea sa de părinți, de cărți, despre nopțile nedormite când lucrau împreună „presărând piper” în articolele din ziarele „Plai Românesc” și „Arcașul” a amintit jurnalistul Tudor Andrieș. Profesorul universitar dr. Ilie Popescu a povestit cât de grăbit a fost studentul său Vasile Tărâțeanu în „a roade cartea”, ca să termine mai repede facultatea, recunoscând că, poate fără știrea familiei, l-a ajutat financiar la înălțarea monumentelor în memoria martirilor neamului. Colegul Vasile Carlașciuc a răsfoit pagini din activitatea radiofonică a lui Vasile Tărâțeanu, mai tinerii prieteni Vasile Bâcu și Gheorghe Ungureanu au mărturisit întâmplări din periplul celor șase ani ai „Mașinii cu poeți”. Și dacă tot revenim la „Mașina cu poeți”, o surpriză extraordinar de emotivă ne-a venit de la ministrul-consilier dl Edmond Neagoe, prezent la datorie la Consulatul din Bologna, Italia. „În această zi specială, de comemorare a poetului și patriotului român, fratele nostru plecat la ceruri, Vasile Tărâţeanu, a fost o mare și emoționantă surpriză să intru în direct cu dvs., pentru care îi aduc călduroase mulțumiri ES. doamna Consul General Irina Stănculescu”, ne transmite distinsul diplomat, care a lăsat cele mai frumoase amintiri la Cernăuți.
Cu cele mai alese sentimente, profesoara Viorica Stan a evocat sărbătoarea Zilei Naționale, când i-a prins simbolul tricolor la piept: „Am văzut doi ochi ca două scântei. Sunt oameni care luminează pe alții. Așa l-am cunoscut pe Vasile Tărâțeanu”.
O bucurie tristă ne-a învăluit pe toți în această zi de sărbătoare, de pomenire… E o zi ce-ar merita să fie înscrisă în calendarul sărbătorilor noastre naționale, așa cum este Ziua Limbii Române. Doar nimeni altul de pe acest pământ înstrăinat, în aceste timpuri tulburi, n-a luptat cu atâta neînfricare pentru Limba Noastră, pentru tot ce-a fost cuprins în filmul demonstrat de Vasile Rauț, însoțitorul poetului pe drumurile Caravanei Cărții Românești, dar și în îndemnul: „Oricum să lucrezi/ pentru o cauză sfântă/ cu rădăcinile înfipte/ în glia străbună/ n-am spus-o eu oare cu mult înainte/ „Ce bine-i când/ frații se află împreună”.
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 