A fost aievea sau a fost un vis pentru mine prima zi a lui Făurar, petrecută la vatra natală Boian! De fapt, n-ar fi fost realitate, nici vis, dacă nu primeam invitația profesoarelor Cristina Nelici și Maria Vasilciuc, diriginți la clasele absolvente, de a participa la o întâlnire cu elevii Liceului nr. 1 din Boian-centru. Anul acesta îndoliat de urgia războiului, ca și în toiul pandemiei, s-a amânat pentru timpuri mai bune tradiția înrădăcinată în istoria școlii ca în prima sâmbătă a lunii februarie să se deschidă larg ușile în fața absolvenţilor din diverse promoții. S-a găsit, totuși, o modalitate, de a nu-i lipsi pe viitorii absolvenți de comuniunea cu generațiile care au lăsat câte ceva demn în istoria școlii și a comunei. Pe unii absolvenți profesoara Cristina Nelici i-a vizitat la domiciliu, înregistrând mesajele de încurajare și susținere a tinerilor în prag de absolvire, pe unii i-a întâmpinat în pragul școlii.
Până nu demult era o simplă școală, așa ca în anii când băteam eu pe jos drumul de circa 3-4 kilometri din capătul Lehucenilor (oficial, Priprutie). Uneori trebuia și de două ori pe zi să parcurg această distanță, dar mi se părea o zvârlitură de băț, căci nu umblam singură. Eram mai mulți – băieți și fete de la o margine a comunei, amestecați cu cei din centru, despre care glumețul profesor de fizică Leonid Morar spunea că…, iertată-mi fie amintirea, „sunt mai leneși decât noi și școala din Boian nu-i pentru ei”. Din istorie se știe că încă de la 1820 în Boian exista o școală românească, însă primul ei local a fost zidit pe moșia vornicului Ion Neculce de însuși nepotul marelui cronicar (tot Ion Neculce), în anul 1839.
Ultima dată m-am aflat în mijlocul colectivului pedagogic, condus de doamna directoare Angela Botă, în pragul vacanței mari 2021, cu prilejul unui îmbucurător eveniment, când în incinta școlii s-a inaugurat o sală de muzeu etnografic (tradiții, obiceiuri, port strămoșesc). Acum am intrat cu o firavă speranţă de a-mi regăsi ultimii doi ani de şcoală care mi-au marcat viitorul. Vroiam să revin o clipă în atmosfera creatoare a cenaclului literar, la care regretatul Vasile Bizovi ne deschidea miracolele cuvântului matern, iar severa conducătoare de clasă Eugenia Moroz, trecută și ea în lumea umbrelor, ne preda riguros academic limba și literatura „moldovenească”. Numai peste mulți ani, când mi-a povestit ca la spovedanie întreaga-i viață, am înțeles ce ascundea seriozitatea ei, și că încercările destinului până a ajunge la Boian nu erau dintre cele despre care se putea vorbi deschis în acele timpuri.
Parcă intuindu-mi gândurile, gazdele m-au condus în cabinetul de literatura română, unde mă aștepta un grup de liceeni din diferite clase. Întâmplarea făcând să ne întâlnim în ziua însemnată în calendar ca cea a cititului împreună, le-aș fi propus să-mi citească ceva din cărțile lor preferate sau să le citesc eu din ale mele, aduse ca donație pentru biblioteca liceului. De teamă să nu-i plictisesc, nu m-am încumetat la un astfel de experiment, folosind timpul pentru a le spune ce mi-am dorit mai mult: să nu aștepte vârsta înțelepciunii, să lupte pentru visele lor din fragedă tinerețe, să-și aleagă profesia care le este dragă, indiferent de sfaturile celor mari, căci numai ceea ce iubești aduce fericire.
Așa ne-au învățat, așa au fost stimaţii şi iubiţii mei profesori plecaţi pe alt tărâm – Vasile Bizovi, soții Mihai și Silvia Lungu, Ludmila Moroz, istoricul Efim Iosipovici, matematiciana Raisa Pavlovna…, dar și toți ceilalți păstrați în lumina unei lacrimi.
Drept mărturie a dăinuirii lucrurilor sfinte în sufletul Boianului stau exponatele din cele două săli de muzeu – ale istoriei școlii și tezaurului popular. Primul muzeu, readus la viață de profesoara de istorie Ludmila Pațurchivsca în 2015, tezaurizează documente prețioase din trecut, fotografii ale tuturor promoțiilor și directorilor, rechizite școlare cu valoare de unicat. Neîncăpător a devenit muzeul, la deschiderea căruia și-au pus sufletul, alături de directoarea Angela Botă, profesoarele Sofia Jalbă și Cristina Nelici. Visul lor este să aducă aproape de școală o căsuță din vechime, unde să adăpostească toate comorile descoperite pe la bunici și străbunici. Bunăoară, Cristina Nelici mi-a arătat un original covoraș pictat, găsit la Maria Sârbu, străbunica soțului ei din Lehuceni. Și Sofia Jalbă a scos de prin unghere multe lucruri valoroase de la vecini și familia sa, printre care un țol cusut în crucițe de bunica Domnica Dumitrașcuță. Toate minunile adunate în această bisericuță a dragostei de neam vin din trecut, dintr-un trecut care ne mai ține verticali, ne învață cum trebuie să trăim pentru a fi respectați de alte etnii și de statul ai cărui cetățeni suntem astăzi.
Ca să-mi fie ziua împlinită și sufletul împăcat, de la școală am ținut calea spre casa profesoarei Eleonora Bizovi, acolo unde arde focul dragostei pentru valorile neamului. Ca întotdeauna am ieșit de la dumneaei cu un braț de ziare „Literatura și Arta”, cu câteva cărți recomandate neapărat pentru lectură. La întâlnirea cu elevii le-am sugerat să treacă pe la doamna profesoară Eleonora Bizovi dacă au nevoie de vreo carte, de rezolvarea vreunei probleme încâlcite sau, pur și simplu, le este interesant să vadă cum se poate trăi optimist și visător la vârsta de 90 de ani.
***
UNDE-I UNUL, NU-I PUTERE… IMAGINI DEMNE DE PUS
LA ICOANE
Aflându-mă la Boian, nu puteam să nu trec și pe la bunul nostru român, Vasile Botă. În aceste timpuri grele, când se deșteaptă în oameni puteri nebănuite, ne-am amintit împreună de un moment de grație din istoria nu chiar atât de îndepărtată a Boianului. Am luat aceste imagini din albumul gospodarului Vasile Botă, el fiind tânărul, în urcuș pe scară, care arborează Tricolorul pe clădirea primăriei. S-a întâmplat această minune cu mai bine de trei decenii în urmă. Vasile Botă nu e singur, în spatele lui stau boincenii, cei care i-au pregătit, i-au adus această scară a virtuților. Tineri și bătrâni, părinți și bunici cu copii de mână s-au unit atunci în jurul păstorului duhovnicesc Boris Țapu, profesorilor școlari Vasile Bizovi, Mihai Lungu… Eram și eu undeva pe aproape, printre ei, cu fiul meu micuț de mână. Văd și acum lacrimile de bucurie din ochii preotului, oamenilor mai în vârstă care s-au născut sub flamura tricoloră. Sfințirea și arborarea Tricolorului pe Primăria din Boian n-a fost un act samavolnic, ci în cadrul legal din perioada începutului statalității și democrației ucrainene. Nu-mi mai pun întrebarea unde am ajuns astăzi, exclamând ca și Coșbuc poetul: „Nu cerceta aceste legi,/ Că ești nebun când le-nțelegi!”
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 