Într-o zi am intrat pe Viber și am observat acolo grupul nou format „Zhurtovana Roșa” („Roșa unită”). M-a interesat, pentru că eu însumi locuiesc la Roșa, îi cunosc pe mulți dintre locuitorii săi. Pentru a afla de ce s-au unit vecinii mei, am început să citesc comentariile și mi-am dat seama că o comunitate mare de voluntari lucrează în mod activ aici. Din informațiile postate, am aflat că în acel moment membrii grupului pregăteau prânzul pentru mai mult de 30 militari răniți care sunt tratați la Spitalul regional. Am decis să mă alătur cauzei, m-am consultat cu un prieten și am început să gătesc borș roșu în cea mai mare oală din casă. Așa am devenit voluntară. Ce nu a fost în acea zi în meniul dragilor noștri apărători! Și cotlete, și cârnați în aluat, și pârjoale, și sarmale, și o varietate de produse de patiserie, salate de casă, compoturi. Băieții au fost foarte mulțumiți, spun ei, ca și cum și-ar fi vizitat mama și soția acasă.
Mai târziu am stat de vorbă foarte mult timp cu una dintre activistele grupului de voluntari, doamna Oksana MISEVYCI.
– De când ați început voluntariatul și cum a apărut această idee?
– Știți, ideea a apărut în ajunul războiului, la 22.02.2022, când invazia rusă la scară largă a fost evidentă. Fondatorul grupului este Mykola Dmytrovyci ROTAR. Dar nu suntem înregistrați oficial, am decis s-o facem fără aceste formalități birocratice. La urma urmei, ne cunoaștem cu toții bine, încrederea este completă, grupul include în mare parte vecinii, rudele și prietenii lor cei mai apropiați, toți pe același val patriotic, sufletul fiecăruia doare pentru apărătorii noștri dragi. Cu atât mai mult, că mulți dintre ei au pe front o persoană dragă, rudă, prieten. Și comunicăm, de regulă, prin telefon și pe Internet, o facem fără întâlniri și procese verbale.
Un fel de centru operativ este familia mea, familiile lui Pavlo DOLENCIUK, Serhiy SOKOLIUK. Pe parcursul anului au fost stabilite relații cu mai multe organizații caritabile oficiale: „Scutul voluntar al Bucovinei”, „Crucea Roșie”, ONG „Dobrotvoreț” („Făcătorul de bine”).
– Cum și cui ajutați?
– Îi ajutăm pe cei pe care îi cunoaștem și pe cei pe care nu-i cunoaștem. În cele din urmă, ne ajutăm pe noi înșine, pentru că este foarte important să simți că partea ta modestă de suflet și muncă poate aduce marea noastră Victorie comună mai aproape!
Iar în ceea ce privește vizita răniților în spitale, a fost ideea mea. Odată am fost contactată de sora mea, care locuiește în Israel de mulți ani. E originară din regiunea Cernighiv. M-a rugat să-l vizitez pe fiul colegului ei de clasă, care la acea vreme era tratat în Ivano-Frankivsk-ul vecin, după ce a fost rănit. Eu am studiat în acest oraș, am multe cunoștințe acolo. Așa că, prietenii, colegii de facultate au aflat ce nevoi are tânărul ostaș și colegii lui de salon, de multe ori i-am vizitat în spital. Rugămintea surorii mele am îndeplinit-o, dar, în același timp, m-am gândit că avem aceeași situație, la Cernăuți sunt răniți din alte regiuni, stau în spitale, departe de rude și prieteni, nimeni nu îi vizitează și ei, desigur, au multe nevoi și probleme pe care doar medicii nu le pot face față. Am devenit interesată de această problemă, am mers la diferite spitale, am învățat ce și cum putem ajuta. În cea mai mare parte, băieții au spus că le este dor de mâncarea de casă. Desigur, ei sunt hrăniți bine, dar în mare parte cu alimente spitalicești, dietetice. Fetele mele m-au susținut, gătim fiecare ce și cât poate, și cartofi țărănești, și chiftele, și dulciuri, ne-am pus tot sufletul în bucatele gătite, cu excepția ingredientelor.
Cu toate acestea, în unele departamente, soldații răniți au spus că nu au nevoie de alimente, ci mai degrabă de încălțăminte, haine calde, produse de igienă. Băieții au mai solicitat țigări, prosoape de hârtie, șosete calde.
Când am spus grupului că băieții au nevoie de haine cu fante, fetele au răspuns imediat și au cusut tricouri și pantaloni, cu diverse tăieturi, ca să fie confortabil de purtat pentru răniți.
– Și cum percep răniții ajutorul vostru?
– Știți, fiecare dintre vizitele noastre la răniți este o revărsare de emoții, atât din partea noastră, cât și din partea lor. Abia ne ținem emoțiile ca să nu plângem, văzând rănile lor grave, încercăm să glumim, să-i încurajăm. Băieții sunt uimiți că oameni străinii au venit la ei cu bunătate, într-un oraș îndepărtat de care poate nu au auzit niciodată. Au venit să sprijine, să întrebe de ce este nevoie, în cele din urmă, doar pentru a discuta despre viață. Băieții din est sunt plăcut surprinși că persoane străine dau dovadă de sinceritate și sprijin. Este foarte emoționant… În astfel de momente, înțelegi că faci ceea ce trebuie, iar acest lucru te inspiră, îți dă puterea de a lucra și mai activ.
Nu înţeleg cum unii caută vreun beneficiu personal în voluntariat, vorbesc despre cei care, chiar şi într-o cauză atât de sfântă, încearcă să profite. La urma urmei, voluntarii adevărați sunt oameni care au venit prin vocația sufletului, gata să-i ajute pe cei care au nevoie de el. Voluntariatul nu este un loc de muncă, nu se plătesc bani pentru asta, este o nevoie internă de a îngriji oamenii, o oportunitate de a-i ajuta, de a comunica cu ei, de a pune în aplicare idei, de a acționa constant și de a merge doar înainte. Cea mai bună răsplată pentru voluntari este privirea fericită și aprecierea celor care au fost ajutați.
– Ce alte fapte bune mai sunt pe contul „Roșei unite”?
– Nu-ți amintești totul imediat. Am adunat bani și am cumpărat generatoare și dispozitive de imagiere termică pentru băieții din prima linie. Acum s-au făcut plăcuțe de încălzire chimică pentru a ne menține apărătorii calzi în mâini și picioare, așteptăm ecouri din prima linie, dacă le-a plăcut și dacă plăcuțele noastre de încălzire sunt eficiente pentru ei. Mai cumpărăm anvelope, reparăm mașini. Desigur, facem și lumânări pentru tranșee. Iar o femeie de vârstă înaintată, și ea voluntară, țese în mod constant șosete din fire de lână soldaților, fiecare dintre noi le găsește acasă, despletind pulovere vechi sau eșarfe. De asemenea, ajutăm cu medicamente și alte preparate medicale. Am trimis recent un lot de analgezice pentru a le transfera în prima linie. Mai pe scurt, ne străduim să răspundem la necesitățile băieților.
– Care sunt planurile de viitor, aveți nevoie de sprijin din partea oamenilor sau aveți nevoie de ceva la nivel de stat?
– Vom fi bucuroși să acceptăm în grupul nostru de voluntari toți oamenii activi, neindiferenți, creativi și nu numai locuitori ai suburbiei noastre Roșa. Și îmi doresc foarte mult să se creeze un grup de oameni care împărtășesc aceeași viziune, patrioți, oameni buni și sinceri în fiecare cartier al orașului nostru. Împreună am putea face mult mai mult pentru a apropia ziua Biruinței noastre.
Referitor la planuri, ele sunt simple: să facem tot posibilul și imposibilul pentru a sprijini Forțele noastre armate eroice cu eforturile noastre modeste în lupta cu un inamic cinic și crunt! La urma urmei, vorbim despre soarta și viitorul Ucrainei noastre natale. „Prin eforturi comune!”, așa cum ne îndeamnă sloganul de pe străvechea clădire a Primăriei Cernăuți și potrivit căruia cernăuțenii trăiesc sute de ani.
Dialog realizat de Valentina KARPIAK
Gazeta de Herța 