CINSTEA DE A FI ROMÂN SAU DRUMUL LUI MIHAI GROSU DE PE STRADA NUCILOR PÂNĂ SUB TEII LUI EMINESCU

Familia, ca o legendă curgătoare

M-am întâlnit cu Mihai Grosu, regizorul documentarului (cu elemente artistice) „Eminescu și Cernăuții”, chiar în ziua de naștere a fiului său Mihai, și la puțin timp după turneul filmului prin România. Se găsea încă sub impresia aplauzelor și căldurii cu care au fost primiți cernăuțenii implicați la realizarea peliculei la Suceava, București, Brașov, Cuciulata, baștina lui Aron Pumnul. Dar mai scăzuse din valul euforiei pe care au plutit toți – de la cei mari, ca Vasile Rauț, până la cei de vârstă fragilă, ca Daria Crețu și Mihai Grosu-junior. Aș fi vrut să-l văd alături de tatăl său și pe Mihai-junior. Fiind, însă, ziua sa de naștere, dublată de emoțiile că pentru prima dată a trecut neînsoțit de părinți vama, am lăsat pentru altă dată să ascult cum s-a simțit tânărul de 16 ani, licean la Suceava, în făptura lui Mihăiță Eminovici, gimnazist la Cernăuți. Într-un fel drumurile li se intersectează pe la Siret, pe la Burdujeni… Dar există și o substanțială deosebire: copilul din Botoșani a fost adus de asprul său tată să facă școală germană la Cernăuți, într-un mediu străin și ostil limbii române, la vârsta de numai 7 ani. Mihai Grosu și-a trimis băiatul la prestigiosul Liceu „Petru Rareș” din Suceava deja adolescent, după nouă ani de școală la Liceul „Alexandru cel Bun” din Cernăuți. Tot anul trecut, fiica Anastasia, absolventă a aceluiași Liceu cernăuțean, cu limba română de predare, a susținut admiterea la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. 

„E trist că s-au îndepărtat de noi, însă sunt fericit că mi s-a împlinit visul, ca măcar copiii mei să trăiască într-un mediu românesc. Ne-a rămas acasă mezina Sofia, elevă în clasa a treia la Liceul „Alexandru cel Bun” din Cernăuți. Vorbesc în familie, cu fetița și cu Irina, soția mea ucraineancă, numai românește. Doar limba de stat copiii o cunosc și o aud pretutindeni aici. Și eu am vorbit româna numai acasă, cu părinții, și la lecții la școala de la Roșa”, povestește cu voce stinsă tatăl cu doi copii plecați din cuibul părintesc. Neîndoielnic, mai bucuros ar fi, dacă ar exista posibilității pentru o bună educație națională la noi acasă. Însă, ca să nu-i repete soarta, Mihai și-a dat copiii la studii în România, având și susținerea soției, mâna sa dreaptă la toate lucrările de creație, filmările, proiectele…

Deși fotografiile și filmările realizate cu profesionalism l-au făcut cunoscut de mai mulți ani nu numai în anturajul românesc, ci și printre ucraineni (sau poate chiar mai mult în mediul ucrainean), numai acum, după realizarea acestui mediatizat film documentar-artistic „Eminescu și Cernăuții”, Mihai a generat un viu interes față de persoana sa, simțind cu adevărat acea circulație de sânge prin vene, ce-i întărește încrederea că „A fi român e o mare cinste de la Dumnezeu”. Odată cu maturizarea, cu creșterea copiilor, gândurile i se opresc tot mai des la această cinste și se întreabă ce a făcut el pentru a se bucura în sinea sa și a-i bucura pe alții că s-a născut român.

Până la el, dar și înaintea părinților săi, la această cinste au lucrat, zidind cărămidă lângă cărămidă câteva generații. Mă uit cu mirare și admirație la fotografiile din tinerețe și de mai târziu ale părinților lui Mihai Grosu (ca specialist în arta fotografică, le-a adunat din vechi albume, le-a scanat, păstrându-le în format electronic). Pretutindeni îi văd în haine de târg sau nemțești, cum se spunea cândva la Roșa despre bărbații îmbrăcați la patru ace (în costum negru, cu cravată sau papion la gât) și despre femei în rochii lungi până la călcâie.

„Sunt ca niște domni”, îi laud eu cu neprefăcută sinceritate. „De ce „ca niște”?, mi-o întoarce cu umor vădit provocator fiul lor, schițând un zâmbet ce mi s-a părut că vine incitant de departe, învăluit în farmecul de taină al poveștii familiei sale. „Chiar sunt domni, în sensul că își au rădăcinile dintr-un neam de oameni cu școală, inteligenți, manierați… Am cercetat arhivele, coborând până la începutul stăpânirii austriece, anul 1774, până la a șasea generație de intelectuali din neamul nostru. Toți unchii mei, și tata, au lucrat ca ingineri la întreprinderi prestigioase din Cernăuți, au fost specialiști apreciați în domeniul lor”, îmi dezvălui Mihai „domnia” de la temelia originii sale. 

La drept vorbind, e con-știent că nu asta îl scoate în fața altor români de pe strada Nucilor de la Roșa, unde s-a născut și a copilărit. Părinții i-au altoit vița de noblețe a neamului în trunchiul destinului. Însă mai departe și-au spus cuvântul străduința și munca depusă la rădăcina vlăstarelor familiei sale, ca ele să se prindă temeinic de tulpină, să crească, să înflorească, să rodească… 

Maria TOACĂ

(Va urma)

În imagini: Ana și Petru Grosu, părinții lui Mihai în tinerețe; Mihai cu copiii; liceanul Mihai Grosu, în rolul adolescentului Mihai Eminescu.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s