A avut în față oameni dârji ca piatra din stâncile Țeţinei
Mihai n-a trebuit să-și caute modele, avându-le aproape, în casa copilăriei. Din legenda familiei știe că pe linia tatălui toți bărbații au fost ingineri-mecanici. Cinci unchi (frați ai bunicului Mihai Grosu) au emigrat în Canada și Germania, afirmându-se ca specialiști în acest domeniu prin străinătăți. Ca și multe alte familii de români de pe strada Nucilor (Orehovska), și neamurile sale au fost vânturate de dramatice despărțiri. După urmele rudelor sale refugiate în primii ani de ocupație sovietică s-ar putea studia geografia României. Unele legături sunt chiar de poveste. Frumoasă, numai bună de pețit, mama lui Mihai, Ana Cotiușca a găzduit mai mult timp la o soră din Brașov. Acolo a pus ochii pe ea un tânăr din vecini, născut la Iași. Îndrăgostit lulea, a cerut-o în căsătorie. Dar altul i-a fost ursitul. Ghiță Cotiușca, tatăl fetei n-a vrut nici în ruptul capului să-și înstrăineze copila. S-a împotrivit cu toată puterea, norocul fiind de partea lui Petru Grosu, însoțitorul pe viață al Anei. Dar și romanul cu tânărul întâlnit la Brașov a avut continuare, fuzionând într-o lungă prietenie. Resemnat, ieșeanul-brașovean și-a găsit o nouă iubire, iar după căsătorie a căutat-o pe Ana de la Roșa, pentru a înnoda frăția între familii. S-a întâmplat ca tânăra nevastă să-și viziteze rudele de la Brașov cu puțin timp înainte de a-l naște pe Mihai. Așa s-au înnemurit, prietenii din România devenind nașii de botez al fiului Anei și Petru Grosu. Acum fiica lui Mihai, Anastasia, studentă la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, a găsit căldura căminului la nașa Mariana, soția prietenului din tinerețe a bunicii, care trăiește în capitala istorică a Moldovei. Bine spun românii că munte cu munte se întâlnește, darămite om cu om.
Și mai fascinantă este povestea unchiului Mircea Pavliuc, inginer-chimist. Mihai ar putea filma un adevărat detectiv despre destinul acestui unchi, care din cauza opunerii regimului (a refuzat cetățenia sovietică) a fost deportat după Ural și supus experimentelor cu radiație atomică. N-am deznodat urzeala acestei fantastice povești, căci nici Mihai nu o cunoaște cu de-amănuntul. Știe numai că unchiul său și-a păstrat cetățenia română, că a reușit să-i scrie conducătorului României, Gheorghe Gheorghiu-Dej, și a fost schimbat cu un spion rus, iar după ani nu s-a temut să revină la locurile natale de la Roșa.
Și bunicul său, al cărui nume îl poartă, este un erou de poveste. Născut la 1910, a văzut cu ochii de copil intrarea ca la paradă a Armatei Române în Cernăuți la Unirea din 1918, a făcut școală românească, și-a trăit cei mai frumoși ani ai tinereții în perioada de înflorire a Bucovinei. Ocupația sovietică l-a găsit în funcția de inginer la fabrica de covoare din Cernăuți. În 1944, când armata roșie cotropitoare se apropia de Cernăuți, inginerul Mihai Grosu a încercat să evacueze utilajele tehnice ale fabricii în adâncul României, dar era prea târziu. A fost prins, arestat, aruncat în eșalonul ce-i ducea pe bărbații români la muncă silnică în lagărul din Karelia, la Onega, cum a intrat în cartea neagră a martirajului românesc din nordul Bucovinei. „Bunicul Mihai s-a întors acasă. Cunoștea mai multe limbi și asta l-a salvat, însă chinurile îndurate acolo i-au scurtat viața. Știu despre el numai din amintirile părinților, căci a murit în 1974, cu doi ani înainte de a apărea eu pe lume”, povestește moștenitorul numelui curajosului său înaintaș.
N-a avut șansa să-și cunoască bunelul, dar l-a fericit Dumnezeu cu norocul de a-i avea pe mama, pe tata, și ei modele de rezistență prin vâltoarea timpurilor vechi și timpurilor noi. Tatăl său poartă cu sine istoria turnului de televiziune de la Țețina – de la instalarea lui. A fost nevoie de el pentru că cunoștea limba română, a susținut și un examen la română ca să fie angajat ca inginer acolo, unde a lucrat până la pensionare. A fost și a rămas român în suflet și în buletinul de identitate. Pentru românii de la Roșa, Țețina, Roșa-Stâncă, mai ales pentru cei de pe strada Nucilor, să-și păstreze identitatea românească și naționalitatea în buletin era o adevărată boierie, ca o diplomă de noblețe, un fel de răzbunare pentru neamul despărțit în două, pentru livezile și grădinile tăiate de măsurătoarea sovietică. „Pe strada noastră, cei care cedau, cădeau de acord să fie trecuți în buletine ca moldoveni erau considerați oameni fără caracter, priviți cu dispreț, nu li se dădea mâna, nici bună ziua nu li se spunea”, își amintește Mihai episoade de mai demult.
Din copilărie, Mihai a avut în față oameni dârji ca piatra din stâncile Țeţinei, cel mai convingător exemplu cum trebuie să lupți, să pășești spre împlinirea unui vis fiind mama sa. Gingașă, ușoară ca un fulg de nea, nu s-a lăsat de ceea ce i-a fost drag. Rar gospodină care s-ar fi luat cu ea la întrecere la gătitul bucatelor. Soțul și cei doi copii (Mihai și sora Angela) erau răsfățați cu mâncăruri alese din bucătăria românească, ucraineană, dar mai ales evreiască – peștele umplut fiindu-i opera culinară de vârf. La micul restaurant „Teatralul”, unde a lucrat până la pensionare ca mai mare pe bucătari, cu greu se găsea un loc liber. „Odată cu pensionarea ei s-a închis și localul, iar viața mamei a continuat pe un alt drum. Știam că-i pasionată de medicină, însă nu puteam crede că chiar atât de mult și-a dorit să îmbrace halatul alb în alt anturaj decât al bucătăriei. Mama mea, la 55 de ani a urmat Colegiul de medicină și a continuat să lucreze ca asistentă medicală la Spitalul regional. Putem spune că a mers până-n pânzele albe ca să-și vadă visul împlinit”, dezvăluie cu admirație Mihai despre pasiunile scumpei ființe care i-a dăruit viața.
Maria TOACĂ
(Va urma)
Gazeta de Herța 