Durerea e numai
a noastră
Am știut întotdeauna că e numai durerea noastră. Azi, însă, am simțit mai mult decât oricând în ultimele trei decenii de când trăiesc prima zi a lui Prier la marginea pădurii de lângă Fântâna Albă că tragedia ce s-a declanşat acolo la 1 aprilie 1941 e numai pentru români o rană de-a pururea vie. A fost mare durere atunci, e multă durere și astăzi în Ucraina, în Europa, în întreaga lume. S-ar părea că tot ce a fost în trecutul nostru nu poate fi asemănat cu amploarea nenorocirilor și tragismul zilelor ce le trăim acum în Ucraina. Mai ales că cei care au suferit, au supraviețuit nenorocirile din trecut nu mai sunt ca să ne transmită lacrimile calvarului lor. Într-adevăr, nu putem pune față în față ce s-a întâmplat atunci cu războiul de astăzi. De ce sunt atât de unice tragediile prin care au trecut românii noștri și nu pot fi comparate cu nici unele altele din timpurile trecute sau din zilele noastre? Nu sunt specialist în istorie, o spun ca persoană care am cunoscut oameni scăpați din acel măcel, pentru că au avut mai mult noroc, au fost cu un pas mai în urmă de moarte. Nu v-ați întrebat vreodată de ce fugeau în principal românii din teritoriile ocupate, când știm bine că Bucovina era o zonă multietnică? Să ne amintim și faptul că atunci, la începutul anului 1941 nu era război pe teritoriul de unde evadau românii. De rău, de bine, oamenii aveau căsuțele lor, găseau niște vreascuri, niște bețe de răsărită să aprindă focul pentru o mămăligă. Mai aveau rezerve de pâine, bine ascunse de ochii noii puteri. Încă nu începuseră deportările în masă, nici colectivizarea ogoarelor țărănești. Mă refer la oameni simpli de la țară, căci marii proprietari, boierii se refugiaseră mai înainte, cu o parte mai mare sau mai mică a bunurilor lor. Românii de pe Valea Siretului, cei din Mahala și satele megieșe au plecat fără bagaje, fără parale în pungă, doar cu o icoană în mână, cu un copilaș în brațe, cu o felie de mălai în traistă… Nu aveau nimic la ei, cei uciși la Lunca și Fântâna Albă – nici măcar haine de schimb. Și nimeni nu-i aștepta dincolo cu brațele deschise a îmbrățișare. De aceea zic că e numai durerea memoriei noastre, amintind în această privință că Parlamentul României a votat la 10 mai 2011 Legea nr. 68 pentru instituirea Zilei Naționale de cinstire a memoriei românilor victime ale masacrelor de la Fântâna Albă, deportărilor și foametei.
În primii ani de democratizare a Ucrainei, când încă nu era la locul tragediei Monumentul pe care scrie că acolo au fost omorâți bucovineni și nici nu se pomenește de români, de organizarea pelerinajului, a mitingului de doliu și slujba de pomenire se ocupa Societatea „Golgota”. Era perioada când încă trăiau câțiva din supraviețuitorii masacrului. Auzeam de la ei istoria vie a suferințelor, adunam fărâmă cu fărâmă adevărul despre cum s-au pornit să treacă hotarul, ce curaj, ce putere îi mâna înainte. Doar cei fricoşi, care tremurau pentru pielea lor, nu şi-ar fi pus viaţa la bătaie pentru o gură de libertate.
De la un timp și-au asumat datoria și rolul de moderator al evenimentului autoritățile raionului Hliboca, iar după reforma administrativă – cele ale comunității Camenca. Nu zic că primarul locului sau șefii mai mari ai regiunii nu-și îndeplinesc bine datoria. Însă ei o fac cum le convine lor. Pentru ei e doar datorie, ei n-au moștenit de la victimele ce zac în acest pământ durerea ce-o purtăm noi în inimi. Pe an ce trece tot mai puțin răsună vreun cuvânt românesc când se evocă tragismul acelei zile. Numai preoții noștri oficiau slujba de pomenire în limba română. Anul trecut autoritățile s-au adunat mai devreme, după care a venit și comunitatea românească, și soborul de preoți din localitățile românești. Și anul acesta tot așa avea să fie dacă nu întârziau (tărăgănau începerea manifestării) organizatorii din partea autorităților, cu preoții lor. Oricum, reprezentanții Consulatului General al României la Cernăuți (șefa misiunii Irina Loredana Stănculescu, ministrul-consilier Dan Constantin, consulul de carieră Laurențiu Ciocan), împreună cu lideri ai societăților naționale românești, au răspuns invitației oficialităților, fiind prezenți la orele 11.00. Preoții, în frunte cu protopopul Ioan Gorda, care slujesc în fiecare an aici, au venit cu o oră mai târziu, așa cum a fost înțelegerea cu responsabilii din partea comunității românești. Fețele bisericești de la altarele noastre au oficiat slujba de pomenire la altă Cruce, la câțiva metri de Complexul memorial. E întocmai cum a spus părintele Ioan Gorda că ne putem ruga în limba noastră oriunde în această pădure, că la tot pasul în acest pământ zac oase de român. Rugăciuni au răsunat pentru odihna martirilor și pentru dăinuirea noastră ca neam, să nu ne pierdem limba maternă și credința. Preoții s-au rugat pentru mântuirea tuturor, să întâmpinăm Sfintele Paști în liniște și pace. Cu puțin înainte, la deschiderea de către autoritățile ucrainene a mitingului de doliu, despre aceeași dorință de a trăi în pace și înțelegere a vorbit Consulul General al României la Cernăuți, dna Irina Loredana Stănculescu. Evocând dragostea de libertate și neam a oamenilor măcelăriți de mitralierele grănicerilor sovietici, cu ochii în lacrimi, cu vocea înăbușită de durere, șefa misiunii diplomatice române a vorbit despre susținerea din partea României, acordată permanent Ucrainei în lupta pentru integritate teritorială. Și a mai amintit că pentru a trăi în Uniunea Europeană e nevoie de multă înțelepciune, de toleranță etnică, de respectarea drepturilor minorităților. „Lucrul acesta trebuie să-l facem împreună”, a mai spus doamna Consul General, amintind că s-ar cuveni să răsune și vorba românească, să fie și un translator pentru oaspeții din România. Bunăoară, a fost prezent parlamentarul Viorel Focșa, politicianul Robert Gazdă, un grup de tineri voluntari din Suceava, care au ajutat refugiați ucraineni, împreună cu doamna Carmen. Nu i-am reținut numele de familie, ci numai enorma supărare. Nu se putea nicidecum liniști de tot ce a văzut, ce a înțeles și n-a înțeles: „Am venit aici să mă închin martirilor români. Sunt pentru prima dată în această parte a Bucovinei și nu mă pot liniști, văzând atitudinea față de români. Am stat în vamă multe zile, începând cu 24 februarie anul trecut. Am primit refugiați ucraineni la mine în casă, mă doare inima, când văd cum trăiți voi aici”. Câteva gospodine de la Suceveni au venit mai aproape de Crucea la care preoții au ținut parastasul în limba română, servindu-i pe toți cu sarmale. Nu departe, la mese, de asemenea, se servea toată lumea, deși se vorbea într-o altă limbă. Erau și copilași printre noi, care ne-au dat câte o felie de pâine pentru sufletul celor omorâți în chinuri cristice. Să ne ierte Dumnezeu pe toți, să ne ierte mucenicii noștri că le-am tulburat liniștea, că am călcat florile ce cresc din oasele lor.
O fetiță din Cupca, Anastasia, culege flori în pădurea Varniței, ca o rugăciune către îngeri pentru străbunii cu dor de libertate
S-a revărsat soarele printre brazi și cerul s-a îmbunat de la rugăciunile preoților, dar poate și mai mult de dragul fetiței Anastasia din Cupca. A luat-o bunelul Ion Țugui să vadă, să audă și ea ce s-a întâmplat pe acest pământ cu 82 de ani în urmă, când nici bunicul nu era pe lume. Dar ce poate înțelege un copil la numai cinci anișori cât are Anastasia. Un copil în pădure caută lucruri mici și gingașe, așa cum îi este suflețelul. Anastasia le-a găsit în ghioceii și brândușele ce-au țesut covoare în jurul Crucii. Când va fi mai mare, bunicul o să-i povestească despre un unchi, despre Ion Alerguș, demult plecat să culeagă flori în ceruri. Eu l-am întâlnit când el însuși își povestea destinul și norocul, la această Cruce. Era primăvara anului 2006, la momentul acela avea 80 de leaturi în cârcă. Am găsit și o imagine, în alb-negru, de la comemorarea de atunci.
Ion Alerguş din Cupca își suspina povestea ani la rând în timpul reculegerii la Crucea martirilor. Avea 19 ani când s-a alipit cu fratele său Vasile şi un vecin la coloana de români îndreptată spre graniţă. Nu i-a impus nimeni şi nici părinţii nu ştiau nimic de hotărârea feciorilor. Erau dornici de o viaţă liberă, nu s-au gândit nici pentru o clipă că acela poate să le fie ultimul drum. Când soldaţii au început să tragă în oameni și tinerii din față au căzut secerați de gloanțe, cei trei cupceni au avut norocul să se furişeze neobservaţi printre brazi. Au dormit o noapte în câmp, sfătuindu-se să spună acasă că au fost la piață la Storojineț să-și cumpere pălării. A doua zi prin satele de pe Valea Siretului începură vânătoarea de români și ei erau căutați. Cum numai au intrat în sat, au fost prinși și închiși la primărie. Moș Alerguș povestea că a reușit să-i șoptească unei femei să le dea de veste părinților că feciorii lor s-au dus la târg după pălării. Luați la interogatoriu, părinții și fiii au stăruit asupra acestei versiuni, fapt ce i-a salvat pe tineri de la moarte. Fratele lui Ion Alerguș, Vasile, de numai 17 ani, nu s-a liniştit până n-a trecut în România.
„Noi trăim, cu noi cum rămâne?”
Pentru a exprima simțirile, sentimentele, starea sufletească, după ziua de comemorare a martirilor masacrați în pădurea Varniței la 1 aprilie 1941, nu găsesc nimic mai potrivit decât aceste respirări lirice ale lui Nichita Stănescu: „Bun, dar cu noi cum rămâne?/ Ei au fost mari, tragici, sfinți…/ Ei au mâncat pâine, părinților noștri le-au fost părinți.//Dar noi, dar cu noi?…/ Lor le-a fost frig, au pătimit,/ au mers prin zăpadă, prin noroi,/ au murit și s-au nemurit.// Noi trăim, cu noi cum rămâne?/ S-a hotărât ceva? S-a hotărât? Când anume și ce anume?/ Suntem, dar ne este urât!”. Nu știu dacă a cunoscut poetul tragedia românească de la Fântâna Albă, însă a exprimat întocmai starea noastră de astăzi. După ziua de 1 aprilie din acest an s-a văzut mai clar decât oricând că, treptat, treptat, românii au fost înlăturați de la comemorarea tragediei de la Fântâna Albă, ceea ce ne dă semnale că peste un timp pot fi scoși și din istoria acelor evenimente tragice. În primii ani, după 1990, tradițional mitingul de doliu și slujba de pomenire la locul masacrului de la Fântâna Albă erau organizate de Societățile „Golgota” și „Mihai Eminescu”, împreună cu alte asociații naționale românești, cu susținerea administrației regionale. E de menționat că organele puterii nu se implicau decât cu prezența și organizarea transportului. La crucile martirilor se oficia o slujbă de pomenire, veneau supraviețuitori ai acelui măcel criminal, se aprindeau lumânări și răsunau cântări de proslăvire a eroilor. Pelerinajele de 1 aprilie la Fântâna Albă, mai de fiecare dată, aveau loc în postul mare, de Florii sau în Săptămâna Patimilor. Porneam încolo ca la spovedanie, ca la împărtășanie, simțindu-mă ca într-o catedrală, într-un sfânt templu al naturii. De câțiva ani, însă, totul e altfel. Acolo nu mai răsună cuvântul românesc. Noi, urmașii celor care au fost omorâți la câțiva pași de visul sacru de a trăi în Țara Românească, trăim, dar ne este urât de tot ce vedem și auzim. S-a hotărât totul pentru noi și fără de noi, cum trebuie să-i pomenim pe cei omorâți pentru că nu vroiau să sufere sub regim străin, comunist. S-a hotărât în ce limbă trebuie să ne rugăm pentru iertarea păcatelor noastre.
Suntem, trăim mult mai bine decât cei omorâți la Fântâna Albă, dar ne este URÂT. Ne este urât că nu mai știm cum să trăim mai departe, nu știm ce să facem ca să fim nu doar buni cetățeni ai statului ucrainean, ci și buni români, oameni care nu se leapădă de originea lor, nu-și trădează rădăcinile. Pentru prima dată Societatea „Golgota” a Românilor din Ucraina, condusă de președintele Vasile Rauţ, a convocat o întrunire nu în preajma, ci după pelerinajul de la Fântâna Albă, cu genericul „Lunca Prutului și Poiana Varniței – lacrimi și sânge românesc”. Am privit un film, montat de Vasile Rauț, neostenitul căutător de adevăruri, care a selectat secvențe cu mărturii ale românilor supraviețuitori ai infernalului măcel de la 1 aprilie 1941. Am ascultat din cercetările de arhivă ale lui Dragoș Olaru. Petru Grior, președintele Centrului de cercetări istorice și culturale Cernăuți, a expus date ce se găsesc și în volumul „Cartea durerii”, partea a cincea, unde a publicat „Lista martirilor seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici în timpul masacrului sângeros de la Varniţa (Fântâna Albă) din ziua de 1 aprilie 1941, numele cărora au fost descoperite în documentele de arhivă”. De tot sunt 26, iar în lista celor arestaţi şi întemniţaţi în lagărele staliniste, unde au murit în chinuri groaznice, găsim 28 de martiri, cel mai tânăr fiind Ilie al lui Ion Vladian, născut în 1923. Indiscutabil, numărul celor ce-şi dorm somnul sub brazii din pădurea Varniţei este de zeci de ori mai mare.
Despre cauzele și încercările temerare ale românilor din zona de ocupație de a evada din „raiul” comunist a vorbit prof. Octavian Voronca. Deosebit de benefică a fost prezența Elenei Nandriș din Mahala, care a înălțat Troița de la Lunca și a pus bazele comemorării victimelor genocidului din Lunca Prutului. În fiecare februarie martirii sunt pomeniți după tradiția pământului nostru românesc, mai întâi în cimitirul din Mahala, apoi și în Lunca Prutului.
Nu cred că nu se poate ajunge la o înțelegere și cu comunitatea Camenca, pe teritoriul căreia se află acum perimetrul durerii noastre românești de la Fântâna Albă. De aceea ne-a și adunat președintele Societății „Golgota” – să ne sfătuim și să decidem împreună cum vom proceda în viitor, ca să nu trăim urât, cu sentimentul că suntem umiliți în ce avem mai sfânt, că trădăm memoria celor care ne-au fost părinți – mari, curajoși, tragici, neînvinși…
Maria TOACĂ
Gazeta de Herța 