Gazeta de Herța

Ultima dată am fost la 13 februarie 2022 la Troiţa înălțată pe locul masacrului românilor porniți să treacă Prutul în noaptea de 7 februarie 1941. Deși ne aflam sub restricțiile impuse de pandemie, am trecut peste ele, neștiind încă ce nenorocire ne așteaptă înainte. Peste câteva zile începu coșmarul cu numele groaznic „război”. De-atunci, făcliile pomenirii unui neam cu dor de libertate au rămas să ardă numai în cimitirul din Mahala. Pe malul Prutului, unde sfârșiseră zilele sute de români n-a mai călcat nimeni de când a început războiul. Doar gospodari din apropiere își aduc căprițele și vacile la păscut.

Veneau anii trecuți la comemorările din februarie oameni din satele vecine cu Tricolorul, veneau preoți în odăjdii albe, rosteam împreună rugăciuni pentru odihna martirilor și viitorul nostru. Dumnezeu ne dăruia ninsori purificatoare, așternând imaculate zăpezi peste toate mizeriile și păcatele noastre. Acum am văzut abundența de verdeață pe treptele ce duc la Cruce. Am pornit din Cernăuți cu președintele Societății „Golgota”, Vasile Rauț, și Vladimir Acatrini, tânărul care are rădăcini și neamuri la Lunca, sperând să găsim oameni ai locului care cunosc lucruri neștiute încă despre tragedia de acum 85 de ani.

În cartea în curs de apariție – „Dă-mi mâna, frate”, din colecția Societății „Golgota”, realizată prin proiectul finanțat de DRP, aproape în fiecare pagină se întâlnește cuvântul Lunca. Este denumirea satului pe teritoriul căruia au avut loc tragediile din noaptea de 27 spre 28 ianuarie și din 6 spre 7 februarie 1941. Până la declanșarea agresiunii ruse în Ucraina, am parcurs de multe ori drumul la Troița înălțată pe malul Prutului, la locul măcelului, în memoria sutelor de români masacrați în acele două nopți, dar și pentru toți care au căzut secerați de gloanțele grănicerilor sovietici în timp ce încercau să treacă râul despărțitor de frați. De multe ori am aprins candela la Troiță, am gustat din feliile de colac de la bunii creștini din Mahala și am plâns cu lacrimile lor. Însă, până acum, numai o singură dată, la 7 februarie 2023, m-am oprit în satul Lunca și atunci numai pentru câteva ore. Căzuse zăpadă mare la cel început de februarie. Nefiind în stare să străbatem prin troiene până la Troiță, ne-am oprit cu grupul din Cernăuți și Mahala la biserică, unde părintele Marian Onișciuc a oficiat slujba de pomenire. Acum, începând realizarea proiectului, ne-am pus în gând cu președintele „Golgotei”, Vasile Rauț, să facem un popas mai lung la Lunca, să căutăm oameni care își aduc ceva aminte, au auzit despre tragica noapte de la bunici, de la părinți. L-am luat de însoțitor pe Vladimir Acatrini, tânărul care și-a petrecut vacanțele de vară la Lunca, la bunici, iar tatăl său, Mihai Acatrini, directorul Liceului din Băhrinești, a făcut aici școala de nouă ani.

Fiind zi de duminică, ne-am oprit mai întâi la biserică, sfântul locaș rămânând unicul reper spiritual al sătenilor. L-am găsit pe părintele Marian în timpul predicii, vorbindu-le enoriașilor despre hrana spirituală, despre adevăratele bucurii sufletești. În interior biserica e în proces de restaurare. Deocamdată, enoriașii adună mijloace pentru picturile murale. S-au înțeles cu pictorul iconograf Ștefan Purici să înceapă lucrările la anul viitor. La exterior, tot cu modestele lor puteri, biserica a fost complet reînnoită. Destinul i-a fost dramatic, trecând prin încercări și suferințe, asemenea oamenilor care au grijă să nu se stingă candela la sfintele icoane. Ctitorită de monahul Sava Holban la 1831-1834, după câțiva ani de putere sovietică, în 1950, biserica a fost închisă. Om al locului, pălămarul Vasile Budeanu, știe de la bătrâni despre batjocora ce a urmat – cărțile sfinte și icoanele au fost arse, crucea de pe cupolă și clopotele – aruncate din ordinul unei aprige comuniste de la Herța. Pedeapsa Domnului n-a întârziat. După câteva zile, satul a aflat că bărbatul, cică bolnav psihic, a tăiat-o bucățele și a aruncat-o în focul din sobă. Peste aproape patru decenii, în 1988, biserica a fost redeschisă și sfințită cu hramul Sfânta Parascheva, primul slujitor fiind părintele Aurel Pițu, după care au urmat preoții Mihai Cărăușu, Mihail Păduraru, iar din 2018 a venit din Ostrița, tânărul Marian Onișciuc, întemeindu-și familia în acest sat cu lanuri și pajiști întinse, dar oameni tot mai puțini.

Zădarnic am stăruit cu Vasile Rauț să le oprim pe femeile mai în vârstă, interesându-ne ce știu despre măcelul de pe malul Prutului, de acum 85 de ani. Am auzit cam aceleași vorbe: „Trăia la noi un moș, Ghiță Berciuc, care povestea. Noi ce putem ști? Nici nu eram pe lume în acei ani”. Printre enoriașe am recunoscut-o pe Ana Vizitiu, nepoata Olgăi Vieru, fiica Savetei Ozarciuc, care a salvat o femeie din Mahala, ascunzând-o la părinți acasă. Dar și ea a strâns din umeri, neavând ce să-mi spună, doar că mătușa ei, Olga, stă bolnavă la pat și nu cutează s-o deranjeze cu oameni străini.

„Martorii oculari demult odihnesc în cimitir”, a oftat preotul, simțindu-se parcă vinovat că nu ne-a fost de ajutor. Dar noi vedeam martori pretutindeni în jur – vechile case, piatra-monument în cinstea eroilor luptelor de la Plevna din curtea clădirii părăsite a fostei școli, bătrânii copaci, cerul și pământul… Am descoperit un martor și în persoana preotului Marian Onișciuc, prin amintirea ce-o poartă străbunicului Toader Doroș de la Horecea Urbană, împușcat după măcelul din acea noapte. I-a povestit bunica sa Maria, care avea numai patru ani la acel moment. Toader Doroș a făcut parte din prima coloană, mitraliată în noaptea de 27 spre 28 ianuarie. Nouă tineri au reușit să fugă până în sat, ascunzându-se în șura unui gospodar. Cineva i-a vândut, lumea din sat vorbește despre unul Ion Doroftei, trădător de neam. Descoperiți a doua zi de grănicerii sovietici, n-au mai fost luați la închisoare, toți nouă au fost împușcați pe loc și îngropați acolo. În vara lui 1941 au fost deshumați. Erau tineri din Ostrița, Horecea, Valea Cosminului. Au fost aduși pe toloacă să-i recunoască neamurile. Preotul Marian păstrează trista istorie a familiei sale, auzită de la bunica Maria: „Mi-a povestit că mama sa și-a recunoscut soțul, adică pe străbunicul meu Toader, după împletitura de la mânecile cămășii. L-a privegheat o noapte în Biserica cea nouă de la Horecea Urbană, în cimitirul de acolo a și fost înmormântat”. În cartea lui Petru Grior „Lacrima trecutului”, partea I citesc că „în ziua de 29 ianuarie 1941, comisia, alcătuită din locotenentul Lubinenko, comandantul pichetului de grăniceri nr. 25, felcerul militar Subotin și locotenentul inferior Stronenko, a întocmit un act despre moartea unor persoane, care au încercat să violeze frontiera de stat. Au fost împușcați românii: Andrei Mosariuc, în vârstă de 41 ani, Ion Burlă – 35 ani, Gheorghe Voronca – 21 ani, Eugenia Florea – 28 ani, Vasile Iaremei – 17 ani, Veronica Antonovici – 17 ani, Nistor Florea – 32 ani, Ion Rodici – 45 ani, Toader Florea – 49 ani”. Printre cei împușcați în acea zi mai sunt amintiți Dumitru Antonovici – 32 ani, Toader Cute – 46 ani și străbunicul preotului Marian Onișciuc, Toader Doroș – 26 de ani.

Cu numele lor am umblat mai apoi prin tristețea satului, martor al sângeroaselor răfuieli cu oameni pașnici. Nu departe de biserică, față în față stau ca pe pat de moarte două case – fostele clădiri ale școlii și clubului. În curtea uneia, Vladimir Acatrini, călăuza noastră, ne-a făcut atenți la piatra eroilor luptelor de la Plevna. Lunca a plătit tribut biruinței asupra otomanilor cu viețile a șase tineri. Numai străbunicul său, Ion Gafu s-a întors teafăr de pe front, ajungând până la al doilea război mondial.

Ieșind la șosea, stăteam la îndoială în fața drumului spre Troița de pe malul Prutului. Ne-am hotărât să mergem după ce ne-a ieșit în cale un om cu bicicleta ținută de coarne, Vasile Mândrescu. Sfătosul luncaș a găsit repede cu Vladimir capăt de vorbă despre cunoscuți comuni. Tot el ne-a încredințat că putem merge fără grijă până la Troiță, că nu ne mai oprește nimeni. Conduși de liniștea și frumusețea sălbatică a locului, ne-am aprofundat prin bălării, cu gândul că am încurcat cărările, până am zărit Crucea. Tot îndemnându-ne cu „încă un pas, încă câțiva pași…” , am ajuns până la Troiță. Am făcut acest drum, pe care se întoarce iarăși timpul înapoi și istoria coboară de pe cruce, evocând marea jale ce-a cuprins nordul Bucovinei și întreg ținutul Cernăuților după ocupația sovietică din iunie 1940.

E prea puțin să spun că priveliștea de acolo ne-a lăsat cu mustrări de conștiință…

Drumul înapoi l-am parcurs în tăcere, durerea de inimă şoptindu-ne că vom mai reveni. Ne-a urmărit și părerea de rău că n-am ajuns la Biserica de la Frunza, satul vecin, cu o istorie și mai urgisită. Despre Frunza cunoșteam doar că e pustiit de viață. Dar n-am știut că în 1940, după ocuparea ținutului Herța, Frunza a rămas pe teritoriul liber al României. În 1944, granița, schimbată din greșeală, a rupt și acest sat, cu vreo 46 de case, din trupul țării. Gospodarii care au reușit să-și părăsească casele, fugind dincolo de linia roșie, s-au salvat. Cei care au rămas au fost deportați, nimiciți. Din biserică a rămas numai fundamentul. Cu materiale scoase din clădirea sfântului lăcaș s-a construit un grajd de vite la Târnauca. Acum pe temelia ei s-a zidit o biserică nouă cu hramul celei de odinioară, în cinstea Sfintei Treimi. Vine să slujească de mari sărbători preotul Marcel Niță din Iordănești. Iar în celelalte zile peste Frunza domină împărăția liniștii. Doar sfinții din icoane lăcrimează după oamenii care au stăpânit acest pământ.

Maria TOACĂ