Am avut parte de mulți oameni buni în viața mea, chiar din fragedă copilărie. Primii au fost bunii și mult regretații mei părinți. Iar după ei am avut parte chiar din primii ani de școală de o bună și neuitată învățătoare. Prima noastră învățătoare, a doua mamă pentru fiecare dintre noi – doamna Ecaterina Bogdaniuc. Anume ea a fost cea care în îndepărtatul an 1967 ne-a luat de mână și ne-a condus în prima noastră clasă a unei clădiri vechi, pe atunci, dar dragă sufletului nostru, a școlii din Pătrăuții de Jos.
Dar iată că am primit, cu totul pe neașteptate vestea cea dureroasă, vestea cea mai strașnică, pe care nimeni și niciodată nu o așteaptă, dar ea vine totuși, căci așa e viața, dură, iar soarta de cele mai multe ori nemiloasă. Prima noastră învățătoare a plecat pe neașteptate pe un alt tărâm. Ne-a lăsat cu inimile îndurerate, cu lacrimi în ochi, cu durere în suflet. Ecaterina Fiodorovna, așa îi spuneam cu drag în anii de școală, și după absolvirea ei și îi vom spune mereu așa, a plecat spre zările albastre.
Am iubit-o mult și am stimat-o întotdeauna. Cum spuneam mai sus, era atât de bună cu noi, atentă, răbdătoare, binevoitoare. Ne-a învățat nu numai să scriem și să citim, să socotim, să desenăm, să recităm, să cântăm, dar ne-a altoit și cinstea, omenia, bunătatea, înțelegerea, dreptatea, dragostea de muncă, viață, natură, baștină. Ne-a învățat cum să fim prieteni, să fim sinceri, să fim buni, să ne respectăm părinții și profesorii, să ne iubim satul natal și glia străbună. Aceste lucruri se învață de la părinți și de la prima învățătoare, mai apoi se aprofundează și se cimentează aceste noțiuni ale omeniei și bunului simț de la ceilalți profesori. Noi, am avut parte de asemenea profesori în viață. Prima a rămas neuitata noastră învățătoare, doamna Ecaterina Bogdaniuc.
N-am uitat de ea, cum nu uităm de altfel, nici de alți profesori, nici în anii următori, când am absolvit școala, când am plecat pe drumurile vieții de sine stătătoare. Bunele ei sfaturi, povețele înțelepte, sinceritatea, bunătatea, omenia ei, acele lecții de viață care stau la baza formării unui copil încă din clasele primare, le purtăm mereu în suflete, ne sunt călăuză în viață.
Mă stăruiam în fiecare an, de Ziua profesorilor, să ajung la ea acasă, pentru a o felicita. Pentru a-i mulțumi pentru tot. Căci acolo unde am ajuns astăzi, ceea ce am obținut se datorează bunilor și neuitaților mei părinți, primei învățătoare și celorlalți profesori ai mei. Iar reușitele și succesele foștilor mei colegi de clasă de asemenea. Întotdeauna o felicitam din partea mea personală, dar și a foștilor mei colegi de clasă. Atunci, în clasele primare, eram 31 de copii într-o clasă. Am făcut acest lucru și în acest an. Am fost în prima duminică a lui Brumărel, într-o zi însorită a acestei toamne blânde la ea acasă și am felicitat-o. S-a bucurat mult. Așa cum se bucura ori de câte ori ne întâlneam fie la biserică, pe drum, sau în altă parte. Am stat mult de vorbă, am depănat amintiri. De fiecare dată de Ziua profesorilor, când veneam la ea, depănam amintiri frumoase. Despre clasa noastră, despre anii noștri de școală, despre colegi, profesori, viața și soarta noastră, reușitele noastre. A avut multe generații de elevi, dar noi am fost prima promoție, după ce doamna Ecaterina Bogdaniuc, s-a transferat cu serviciul la noi, la Pătrăuții de Jos, mutându-se și cu traiul aici. Este satul ei de baștină. Dar mai întâi, a lucrat câțiva ani, după absolvirea Şcolii pedagogice, la Cupca, satul vecin, de unde era soțul ei, regretatul profesor de matematică, Constantin Bogdaniuc. Vorbeam și despre Cupca, căci este satul unde eu îmi fac serviciul, și pe care dumneaei îl cunoștea bine, avea rude aici.
Nu odată am scris despre ea la ziar. Dacă am scris despre atâția oameni, cum puteam să nu scriu și despre prima mea învățătoare? La întâlnirile cu absolvenții, pe care le-am organizat cu foștii colegi și profesori, era cea mai așteptată. Începeam cu ea, cu prima învățătoare, cu frumoasele amintiri din cea mai fericită perioadă a vieții noastre – copilăria. Chiar și în acest an de Ziua profesorilor am vorbit despre o întâlnire ce o vom organiza pe viitor. Dar… de la ea va lipsi de acum încolo, buna noastră, prima și neuitata noastră învățătoare, Ecaterina Fiodorovna. Va veni în amintirile noastre din fru-moșii ani de școală. O vom păstra în inimile noastre mereu.
Acum foștii ei elevi, argintați și ei la tâmple, mulți deja bunici fiind, am venit mai întâi cu un coș mare de flori albe, ca și sufletul ei curat și sincer, am condus-o pe ultimul drum, am venit să-i aducem un ultim omagiu și să-i spunem că n-o vom uita nicicând.
Au condus-o mulți oameni pe ultimul drum: rude, prieteni, cumătri, vecini, foști colegi de clasă ai ei, foști colegi de serviciu, foști elevi, cunoscuți… A fost o zi blândă și însorită ca și sufletul domniei sale. La biserică preotul, parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului, protoiereul Dumitru Gavriloae, de asemenea a menționat că și lui i-a fost tot prima învățătoare. La cimitir am vorbit cu lacrimi în ochi despre fosta noastră învățătoare, ca om, ca pedagog, ca consăteană. Au mai vorbit frumos și cu emoții despre ea, nepotul ei din satul Cupca, directorul CIE nr. 2, dl Constantin Bogdaniuc, și fosta colegă de clasă și de serviciu, prietena ei, profesoara-pensionară Viorica Pițu. A venit acum să-și doarmă somnul de veci alături de soțul Constantin și cumnata Elizaveta Bogdaniuc, toți foști pedagogi.
Drum lin spre stele, Buna noastră Învățătoare! Ne vom aminti întotdeauna de Dumneavoastră. Fie ca Bunul Dumnezeu să așeze sufletul Dumneavoastră în împărăția cerurilor. Să vă fie veșnică amintirea și neuitate urmele pe pământ. Cât vom trăi Vă vom pomeni și ne vom aminti de Dumneavoastră.
Din partea foștilor elevi semnează, cu multă durere în suflet, fosta Dumneavoastră elevă, profesoara
Eleonora SCHIPOR
Gazeta de Herța 